Gara principală din Timişoara, construită în 1897 a fost una din cele mai frumoase clădiri din oraş. A fost bombardată în al doilea Război Mondial, iar apoi a fost reconstruită pierzând total farmecul de altă dată
Timişoara este, de multe decenii, unul dintre cele mai mari noduri de cale ferată din România. Nu mai puţin de nouă sunt direcţiile spre care pornesc (şi, totodată, dinspre care vin) liniile trenurilor. O asemenea reţea feroviară necestă un număr adecvat de gări.
Capitala Banatului are cinci gări, din care patru poartă, după amplasament, denumirile punctelor cardinale. Cea de a cincea este triajul şi are numele cartierului timişorean în care se află: Ronaţ.
Prima şi cea mai importantă a fost şi rămâne Gara de Nord (care a purtat în perioada interbelică numele de Gara Domniţa Elena). Toţi timişorenii o numesc însă „Gara Mare”. Numele ei iniţial a fost Josefstadter Bahnhof (în germană) sau Jozsefvaros Indohaz (în maghiară), în traducere „gara din Iosefin”, după numele cartierului timişorean Iosefin, în care se află. A devenit apoi „Zentralbahnhof” sau "Kozponti Palyaudvar" (adică Gara Centrală).
La 15 noiembrie 1857, s-a dat în folosinţă prima linie de cale ferată spre Timisoara, intre Szeged-Jimbolia-Timişoara. La început, acest modern şi rapid mijloc de transport sosea în Timişoara de trei ori pe săptămână. În aceste condiţii, gara a fost o construcţie modestă. Ulterior, din staţia de cale ferată, construită în anul 1857, s-a făcut o magazie.
Gara Centrală în 1899
Nu departe de ea a fost construită o nouă gară, dar în anul 1897 şi aceasta a fost dărâmată şi în locul ei s-a construit o nouă gară şi noi linii care, atât ca mărime, suprafaţă şi înfăţişare exterioară, la vremea respectivă era una din cele mai frumoase (din Ungaria de atunci) şi a costat statul aproape patru mil
