Sunt pur şi simplu privilegiat că îl cunosc pe Radu şi aproape că mă simt stingherit menţionându-l cu atâta familiaritate. N-am să bat monedă pe hazul său nebun, nici pe faptul că îi aduce sportului acea civilizaţie fără de care ar fi doar o banală întrecere, nici pe harul său de tălmăcitor. Voi zice numai că aduce savoare unui cartier proletar în care trăim amândoi. Şi că e bonom ca-n definiţie şi modest cu asupra de măsură.
De ce te temi cel mai tare?
De ceea ce zboară (avioane) şi de ceea ce se târăşte (reptile). De primele tot mai puţin, de ultimele tot mai mult. A, şi mă mai tem de boală. Ştiu, n-o să primesc niciodată vreun premiu pentru curaj.
Care e prima ta amintire?
Sunt la Costineşti, într-o casă în care dă năvală soarele, şi mă trezeşte bunica mea din Constanţa, care-mi spune să nu mănânc prea multe dude. Şi promite, în schimbul cumpătării mele, o plăcintă dobrogeană încreţită.
Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?
Îi admir pe cei care mai pot şi mai ştiu să admire. O afirmaţie riscantă, câtă vreme consider că fac parte dintre ei. Dar nu, nu mă autoadmir şi nu sunt amorezat de mine însumi. Spun doar că dacă înlături scamele invidiei de pe admiraţie, ai în proprietate unul dintre cele mai nobile şi înviorătoare sentimente.
Ce-ţi place la înfăţişarea ta?
Îmi place vorba aceea veche, după care bărbatul trebuie să fie puţintel mai frumos decât dracul. E un alibi indestructibil. Şi un alt fel de-a spune că nu prea are ce să-mi placă la mine. Mă rog, unii esteţi cu umor au observat că, dacă aş fi fost femeie, aş fi avut picioare frumoase. Îmi place să cred c-au zis-o fiindcă se temeau să nu treneze conversaţia.
Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?
În planul pipăibilului neînsufleţit, un birou vechi de peste o sută de ani, din lemn de trandafir, la care lucrez de când eram elev. Mi s-a transmi
