Există, în poezia de tinerețe a lui Ion Vinea, o imagine recurentă, aceea a fetei neurastenice. O găsim, spre exemplu, în Rugăciune(poem apărut în Cronica din 31 iulie 1916): „Vindecă, Doamne, o fată / care e singură într-un spital din câmp. / (...) Gând cuminte dă-i, ca florile de tei, / coarda curcubeului în mâini, s-o sară, / și puterea cailor de la carul soarelui / și voința fără de greș din trunchiuri. // Degetele ei înfrigurate / joacă-se cu lâna mieilor de Paști / și oțelul fulgerelor dă-l ochilor ei, / pe apa sufletului liniștea ca un polei“ (p. 146). Datată în același an, dar publicată doar în 1922 (Cugetul românesc, nr. 4, mai) este și poezia Neurastenie (titlul versiunii ultime, care apare în ediția critică, fiind Insania): „În sanatoriul de var / urâtul șerpuie în perdele / și soarele țesut în ele / s-a prăfuit uscat și rar (...) // Și în care tu ți-ai nimicit / în șoaptă glasul de-altădată / iar sufletul ți l-ai strivit / ca-n foi de biblie uscată, / că nu mai ceri trecutul chip / din iaz de-oglindă secetoasă / pe care-apleci fără priviri / un plâns de salcie pletoasă“ (p. 151). Un alt poem din aceeași perioadă construiește imaginea fetei bolnave într-o manieră ironic tranzitivă, care utilizează inclusiv referința numelui: „Sunt un tânăr sentimental care ascultă muzica, / am o iubită neurastenică într-o casă de sănătate./ Sonia, să deșertăm cupe reci / într-un jeț de paie la mare“1 (p. 354).
Ecourile temei sunt persistente. Într-un poem, Reper, publicat în 1926 în Contimporanul (nr. 66, 1 mai) „iezmele ospiciului“ încă mai grevează asupra imaginarului, deși ele sunt asociate cu o ipostază trecută a feminității: „Da! mai sunt femei / să-mi alinte mâinile / ca pe stânci fântânile. / Noaptea mai aud / totuși, pe-ntuneric, / glasul lor, al ielelor, / limpede și crud, / tropotul lor surd, / hohotul isteric /