Istoria din istorii.
M-a fascinat întotdeauna felul în care se poate ajunge de la document la literatură, în care un detaliu istoric scos dintr-o cronică, o listă de nume sau obiecte, un fragment sau fragmente dintr-o mărturie se pot întâlni fără a se stânjeni și a da senzația de artificiu, cu amintirea personală și reveria literară într-o pagină de proză adevărată, care îl consacră pe autor ca autor de ficțiune. Secretul unei astfel de alchimii nu este doar o chestiune de dozaj și exercițiu scriitoricesc, dintre acelea pe care postmodernitatea le-a exersat cu succes și nici nu ține, cum a decis teoria literară, în lipsă de argumente mai bune, de convențiile după care decidem ce e și ce nu e ficțiune sau literatură. S-a vorbit în acest sens, cum se știe, sau de o „literatură de frontieră“, atunci când accentul era pus pe apartenența textelor la literatură, sau de „expresivitatea involuntară“ (Eugen Negrici), atunci când textele erau prin tradiție destinate altui scop decât cel literar.
În Istoria din cutia de pantofi a lui Daniel Vighi recunoști fără să eziți scriitorul și ți se pare că totul e decis nu de știință, ci de magie, fără emfază și fără mari dificultăți. Povestitorul, cum prefer să îl numesc pe cel pe care Daniel Vighi îl numește Povestaș, își ia rolul în serios, știind că istoria se face întodeauna din istorii, care pot fi mai multe pentru aceeași întâmplare, pot fi rescrise și repovestite cu mici variațiuni care îi pot spori sau anihila din sensuri, după cum o cere contextul povestirii și valoarea de folosință ce i se dă poveștii. Mai mult decât atât, Povestitorul însuși poate fi personaj în poveștile care îl leagă de alții, cei care au povestit de mai de multă vreme, în diferite timpuri, ceva ce doar pare a fi aceeași poveste. „Nu ascund credința pe care o veți regăsi în paginile care urmează, și an
