-AA+A

Dacă trecea dinspre piaţă spre Extensia Bistriţa a Universităţii „Babeş-Bolyai” cineva, acum doi ani, ar fi văzut o căţeluşă albă ca omătul pe care copiii au botezat-o Cora şi care era atât de prietenoasă cu toţi, încât le-ar fi readus în minte şi scepticilor întrebarea dacă au sau nu au suflet câinii. Se apropia de cei care îi făceau un cât de mic gest de prietenie şi arăta afecţiunea ei, atingând cu blana sau tupilându-se jos. Prin ochii ei limpezi spunea ceva de neînţeles, dar care comunica atât de multe, parcă. Într-o zi a dispărut şi a reapărut după câteva luni. Era atât de bucuroasă şi voia să transmită ceva important, pentru care, dacă i-a lipsit rostirea, a ştiut să-mi sugereze, să mă facă să o urmez, în plimbare cu Paris, lângă un bloc din vecini, unde avea patru sau cinci căţeluşi, de care, se vedea, era foarte mândră, ca orice mamă, fiinţă vie. Locatarii le-au făcut un adăpost din carton şi Cora avea mâncare suficientă pentru puii care creşteau, şi nimic nu părea să anunţe ceva rău. Ea îi păzea, se mişca prin apropiere şi le purta de grijă, însă după ce puii au mai crescut, cineva i-a luat şi dus, vândut, împărţit pe la străini, nu se ştie.

În suferinţa pierderii puilor, Cora a rămas în zona aceloraşi blocuri dintre piaţa agroalimentară Decebal şi strada Ioan Slavici. Poate a devenit mai supărată, poate mai lătra şi îi mai deranja pe unii, alţii. Într-o plimbare cu Paris, ne-am amintit că nu mai iese dimineaţa Cora cea albă ca zăpada să ne întâmpine şi să ne arate semnul ei de bucurie, care nu e puţin lucru în vremile noastre. Am întrebat în stânga, în dreapta, şi am aflat de la un om matur, demn de încredere, că unul din zonă ar fi băgat-o într-un sac de nailon şi ar fi aruncat frumoasa şi nevinovata fiinţă la râu. Prin acel animal, care putea fi dus la adăpost, s-a arătat ceva din frumuseţea, ce nu poate fi neglijată, a lumii, şi nu este