Mihoel s-a ţinut de cuvînt imediat ce am trecut pragul: mi-a facilitat capacitatea de a vedea pînă în cele mai obscure detalii, deşi decorul temporal, contextul geografic, lumina reflectoarelor se preschimbaseră fără nici un moft de avertizare. Gara survolată dispăru cu tot cu împrejurimi, atmosferă etnică, încărcătură culturală. Acutizarea optică determină ca femeia maltratată să capete chipul Lavoniei în oraşul cu o mie de străzi. Se întîmpla să urce printre statui groteşti pe spinarea cimitirului, cu ochii răniţi de acizii luminii solare ca o fiinţă nocturnală, care-şi pierduse deprinderea zilei, cu nările stăpînite de mahmureala lumînărilor de la căpătîiul mormintelor noastre, cei care-am precedat- o în decepţie şi umilinţă, cu iluzia şansei culese dintre rahaţi de cîine călcaţi în pietrişul aleii şi pene reci lepădate în pînze de păianjen putrezite. Pene de înger. Fragilă în marginea disperării, pregătită de oboseală să se oprească la capătul drumului de jos. Odată pornite, cursu - rile nu se mai opresc. Totuşi, voinţa subconştientului ei tindea să ignore senin ultima poruncă: moartea este un fruct interzis.
Crucile cu poze trec pe lîngă ea, două cîte două, de fiecare parte a potecii, înaintează printre umbre duale, de obiecte existente şi taine care s-au retras în uitata lor semnificaţie, în special întunecimea unei năluci atrase prin fisura nostalgiei îi dă de furcă: Am venit, draga mea, doar ca să te anunţ că nu mai exist, că n-are nici un sens să mă aştepţi printre lucruri şi idei, să mă cauţi printre forme, trage aer în piept, respiră cît îţi mai este îngăduit, voi veni cu veşnicia spre tine… Aş putea schiţa alcătuirea unui sprijin, dar aud paşi foşnind deasupra nivelului nostru de-acum, nimic nu-şi păstrează raţiunea într-o lume răpusă de enunţul consumării.
Amănuntele par atît de ordonate, chipuri fără trăsături o ţintuiesc de pe bănci mătu
