Aveam treisprezece ani și îmi petreceam vacanța de vară la țară când o țărancă veselă și îndrăzneață, venită în vizită la bunica, m-a somat:
− Spune repede: „Eu pup poala popii, popa pupă poala mea“!
M-am conformat și, exact așa cum prevăzuse țăranca, am pronunțat altceva în loc decât „poala“. Drept urmare, ea a izbucnit într-un râs ghiduș, dar a și roșit în obraji și și-a ascuns gura cu palma.
Trăznaia ei (chiar dacă mă tulburase plăcut, ca o posibilă invitație la un joc amoros) mi s-a părut o impietate la adresa preoților. Abia astăzi, rememorând întâmplarea, îmi dau seama că din „încurcătura de limbă“ creată de popor reieșea dimpotrivă că „popa“ se bucura pe atunci de mult respect. Tocmai datorită respectului asocierea lui, printr-un accident de pronunție, cu un cuvânt licențios provoca o asemenea reacție de amuzament și rușine.
Astăzi, slujitorii lui Dumnezeu și-au pierdut, din nefericire, orice prestanță. Îi văd amestecați în mulțime, purtând sacoșe și lovindu-se de trecători, și mă doare sufletul că nu mai sunt ce-au fost pe vremuri. Din nefericire, nu numai vremurile sunt de vină, ci și ei înșiși. Un „popă“, aflat la volanul unei mașini, era să intre în mașina mea, din cauza lipsei lui de talent la condus, iar apoi tot el și-a scos capul pe geam și m-a înjurat brutal (în termeni, trebuie să recunosc, creștinești, ca „Paște“, „Hristoși“ și „Dumnezei“).
Nu toți sunt la fel, dar mulți, foarte mulți, mult prea mulți sunt. Într-un sat am asistat la următoarea scenă. Un popă relativ în vârstă a apărut pe o stradă și imediat țăranii din curți s-au făcut dispăruți, de parcă ar fi sunat alarma aeriană. După trecerea primejdiei, am intrat în vorbă cu unul dintre ei și am aflat că popa le cerea invariabil bani (și îi afurisea dacă nu-i obținea) ca să meargă… la băut.
În București, la botezul copilului unui prieten al meu mai
