Pe la începutul anilor 2000, apăreau în România o serie de publicaţii în format mic, de tip B 24 fun sau 7 seri, dedicate culturii pop-rock şi la care scriau comentatori cu personalitate. Cele mai consistente erau Art & Roll şi Musical Report, ultima, centrată pe prog şi blues. Pe atunci, aveam bunul obicei să le înregistrez sistematic apariţiile şi să le comentez în paginile din Observator cultural. Dintre criticii rock ai acestor reviste – oameni competenţi şi cu verbul la ei: Florin Silviu Ursulescu, Denis Dinulescu, Ioan Big, Ernesto Bianchi, Dumitru Ungureanu, Nelu Stratone, Alin Ludu Dumbravă ş.a. –, unul mi-a atras atenţia de la început prin substanţă şi prin calitatea expresiei, dar şi prin combativitatea „colţoasă“ a articolelor. Numele lui era Costin Grigoraş, autor al cîtorva plachete de versuri puţin cunoscute. Am polemizat cu el nu o dată, şi nu mi-a rămas dator. Eram, pe atunci, ademenit de cîntecele de sirenă ale consumerismului postmodern şi nu înţelegeam de ce minimaliza, spre exemplu, „noile valuri“ din anii ’80, prin raportare la sofisticarea simfonică a muzicii progresive. Dar cel mai mult mă intrigau diatribele anticonsumiste ale autorului, de o vehemenţă pe care-o consideram nu doar excesivă, ci şi nedreaptă.
Aşa se face că simpatizam mai degrabă cu ecumenismul unui Ioan Big, ale cărui monografii probe despre Eric Clapton sau despre „era punk“ leam recenzat călduros. Totuşi, cel care-mi plăcea cel mai mult cum scrie era Grigoraş. Treptat, am început să realizez că nu era nici atît de exclusivist, nici lipsit de temei în judecăţile- i necruţătoare (mi-aduc aminte sadismul voluptuos cu care masacra grimasele vocale din albumele lui Tom Waits sau inatacabila demontare în serial a dicţionarului de pop, rock şi jazz de la Humanitas al Danielei Caraman-Fotea). Iar semnalările mele începeau să devină unele de susţinere. Din păcate, de