-AA+A
Recent, în 25 octombrie, Majestatea Sa Regele Mihai a împlinit 92 de ani, o vârstă frumoasă, care în vremile noastre poate fi comparată cu cea a patriarhilor din vechime, o vârstă a înţelepciunii şi echilibrului. După întoarcerea în ţară, se cunosc bine fazele revenirii, mai întâi refuzul vizei şi întoarcerea din drumul spre Curtea de Argeş, unde voia să ajungă la mormintele antecesorilor, şi expulzarea din ţară, pentru ca mai târziu lucrurile să se rânduiască, să-şi primească proprietăţile şi să revină în patrie. În 2003, Majestatea Sa a înmânat lui Adrian Năstase, din partea unui tabloid fără prea mare importanţă, premiul Omul Anului, liderului Partidului Social Democrat, gest socotit la vreme de monarhişti ca un fel de compromis pentru retrocedările făcute către Casa Regală. Cine ştie? Poziţia a fost una românească, ori poate umană, pentru că şi în alte zone ale lumii, la un bine care s-a făcut, răspunde pozitiv şi cel căruia i s-a îndeplinit dorinţa. Se vor fi simţit monarhiştii temperaţi în avântul lor? Posibil, dar Regele Mihai nu a forţat în niciun fel revenirea României la monarhie; nu pentru că nu şi-ar fi dorit, ci dintr-un instinct politic care a simţit nu numai pulsul românilor, ci, probabil şi „curentul” european; nu a revenit la monarhie nicio ţară dintre cele cu regi pierduţi după Al Doilea Război Mondial.
Senin şi echilibrat, Regele Mihai ar putea avea, poate, regrete, lucruri pe care nu le-a putut împlini cum şi-ar fi dorit. Poate faptul că nu l-a graţiat pe generalul Antonescu? Se poate. Dar unde mai putea merge mareşalul când Germania şi aliaţii căzuseră? Nu avea niciun aranjament ca naziştii care au plecat în Argentina sau pe aiurea.
Cea mai importantă imputare care i se aduce, mai ales de către militari, este lovitura de palat şi întoarcerea armelor împotriva germanilor, cu consecinţe catastrofale pentru armata română. Cam
