De la anul de răscruce, 2004 începând, dar mai cu seamă din al doilea „strălucit” mandat al locatarului pasager de la Cotroceni, mandat adjudecat haiduceşte la mustaţă, cu voturile măsluite din diaspora, iar în ţara cu... „un fleac, i-am ciuruit!”, România noastră veselă şi tristă a intrat în faza ei cea mai... fastă de democratizare şi reformare instituţională. Al cui e, negreşit, meritul epocal, nu cred că mai e cazul să ne îndoim. Răspunsul cade ca o axiomă irefutabilă, percepută ca atare, în toată splendoarea ei, de către noi toţi, fie că suntem „populari” sau mai puţin populari europeni. De ce zic una ca asta? Urmăresc, topit de admiraţie, încă din noaptea de pomină de la Cotroceni, în care marele bărbat Traian Băsescu, călcându-şi pe orgoliul său de strateg politic, i-a invitat pe nefrecventabilii din USL la palat şi nu s-a lăsat până nu l-a capacitat măcar pe „pisicuţul” Ponta să semneze, împreună cu dumnealui, celebra hârtiuţă A4, intrată definitiv în cronica postdecembristă cu numele de „Acord de colaborare instituţională”.
Ca român verde ce mă aflu, mă uit să văd cum funcţionează „pactul”, cum se responsabilizează cei doi stâlpi ai naţiei, cum colaborează domniile lor în baza hârtiuţei (trimisă şi pe la înalta poartă de la Bruxelles) ca să slujească interesul naţional, marile proiecte de reformă, ce beneficii are ţara, are poporul de pe urma colaborării celor două palate ale puterii? La aproape zece luni de la pact, nu se zăreşte nimic din care să rezulte că vaporeanul şi „copilotul” trudesc împreună, ca doi vajnici înalţi dregători, ca „ţara să fie bine şi tot românul să prospere”. Băsescu nu e mediator, factor de stabilitate. Aşa ceva îi lipseşte funciarmente. Filosofia lui politică e aceea a unui vechil sau arendaş. El e majurul, e jupânul care şterge cu supuşii pe jos şi nimeni să nu crâcnească. De vreo zece ani ne tot joacă (precum un