În ciuda faptului că m-am născut într-un sat de munte cu casele răsfirate de care mă leagă amintirile copilăriei a căror frumuseţe nu poate fi ştearsă din memorie şi nici n-aş fi vrut să fie altfel, mărturisesc că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa acolo. Mi-au plăcut întotdeauna satele compacte unde viaţa este mai agitată, mai plină de evenimente, motiv pentru care am locuit şi profesat ca dascăl la ţară timp de 22 de ani şi numai conjunctura nefericită a reducerii numărului de copii m-a făcut ca în final să mă stabilesc la oraş. Cele mai fascinante momente când am luat contact pentru prima dată cu aceste aşezări mi s-au părut zilele de toamnă când spre seară, se întorceau carăle şi căruţele cu roţile scârţâind alene sub povara încărcăturii, cu „darurile naturi” pentru cei care au fost harnici şi au ştiut s-o preţuiască. Oamenii, după strădania fiecăruia, îşi adunau roadele muncii de un an de zile şi deşi erau cam puţine fiindcă CAP-urile nu erau prea darnice când era vorba de plata zilei de muncă a ţăranului, se bucurau de ele ca de un dar Dumnezeiesc care i-a binecuvântat ocrotindu-le recoltele. În multe părţi tradiţia slujbelor de sfinţire a recoltelor şi a animalelor, a cununii de la secerat şi a apelor se mai păstreă, dovadă că speranţa şi credinţa în Dumnezeu nu vor dispărea niciodată din sufletul ţăranului român.

Majoritatea bucatele adunate se îndreptau către fraţii noştri de la răsărit iar o parte se duceau la clasa muncitoare de la oraşe, forţa politică conducătoare în societatea socialistă, scutul de nădejde şi apărătorarea cuceririlor revoluţionare ale poporului român. Aşa ne cereau propagandiştii de partid, semianalfabeţi, să le spunem copiilor şi oamenilor la învăţământul politic sau la şedinţele cu părinţii. Efectele acestei politici discriminatorii faţă de ţăranul român se resimt şi astăzi fiindcă pensia unuia care a lucrat toată vi