De o săptămână presa franceză este inflamată la aflarea veştii că americanii le-au ascultat telefoanele francezilor. Nu pot băga mâna în foc, dar parcă îi văd pe nemţi sau pe englezi râzând în barbă pe seama furiei francezilor. Nu durează mult şi se aude pe piaţă că a fost ascultat şi telefonul Angelei Merkel, cea căreia tineretul PDL îi făcea de ziua ei cadou un clip cu cea mai libidinoasă urare de la mulţi ani.

Râsul nemţilor încetează, ministrul german de externe, Guido Westerwelle, cere lămuriri clare, Angela îl sună pe Obama să îl întrebe dacă ştie ceva, Obama nu poate să răspundă, având gura ocupată cu o raţă şi un ou fierbinte în buzunar.

Toată lumea politică face zâmbre râzând mânzeşte. După numai o zi, The Guardian anunţă că 35 de lideri europeni au fost puşi sub ascultare de către prietenii americani. Probabil stimaţii parteneri atlantici au făcut asta pentru a-i proteja de “atacurile cibernetice” ale talibanilor.

Deja gluma se îngroaşă, aşa că Preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, cere în cadrul summitului Consiliului European, suspendarea negocierilor între UE şi SUA pentru acordul de liber-schimb, acord pe care îl semnaseră cu ohii închişi crezând în toate poveştile şi intenţiile de luptă împotriva “duşmanilor comuni”. Aşa au crezut şi când au închis ochii la invadarea Irakului în căutarea armelor chimice, şi când au atacat Afganistanul în căutarea lui Osama care se găsea pe vremea aceea undeva mult mai aproape de prietenii americani, aşa au aprobat şi primăvara arabă care a devenit oroarea arabă, aşa vor aproba şi intervenţia în Siria care se va transforma în dezastru.

Orice s-ar spune, liderii europeni nu îşi pierd umorul nici când află că nu mai pot vorbi la telefon fără să ştie americanii. Domnul Schulz ca să facă în sâc colegilor, îşi scoate telefonul şi arată colegilor că el are un model vechi care nu conţine