In 1989, romanii au vrut un pariu pentru renastere. Saraci si curati, il puteau castiga. Cornel Nistorescu a pariat si el, strigand in marele cor „libertate! democratie! dreptate!”.O naivitate. Salvatorii crimei, actorii oficiali, raspundeau „coabitare! impacare! consens!”. Cu dintii stransi, un jurnalist a scris cinci ani in Expres despre mistificarea unei natiuni. In raspar. O inclestare ce continua si azi. Sursa imagine: blog Editura Compania

„Vreau sa spun ca aici se afla chiar drama acestei perioade. O drama fara iesire, o situatie fara solutie.Ma intreb mereu: cum poate coexista Elisabeta Rizea cu Ion Iliescu sau cu Adrian Paunescu si Dan Martian? Nu este in asta o strambatate a firii? Femeia aceea chinuita si ramasa tot nedreptatita trebuie sa traiasca sub acelasi soare cu rinocerii epocii de aur! Si ea tot calcata in picioare, si ei tot la putere, bine mersi, dictand legi, principii, si mustrand lumea cu botul lor rozaliu! Adica dumneavoastra socotiti moral faptul ca Adrian Paunescu sta sub aceeasi cupola cu Ion Diaconescu, unul venit din corul slugilor, celalalt venit din marea armata a intemnitatilor pe nedrept? Cum Dumnezeu ati putut crede ca o coabitare e posibila? Cum nu v-ati dat seama ca mersul pe sarma printre cele doua lumi va fi socotit slabiciune de caracter? O vreme am meditat indelung la posibilitatea de a uita. Sa renuntam la toate ranile memoriei si sa incercam sa construim ceva impreuna. Sa o luam de la zero, incercand sa abandonam decontarea trecutului. Nu suna rau si mie mi se parea posibil, pentru ca nu am fost printre cei care au suferit. Dar la putin timp mi-am dat seama ca nu am dreptul sa cer nimanui un asemenea lucru. Nici nedreptatitilor, nici profitorilor. Drept pentru care am decis sa privesc lucrurile asa cum sunt, in fundatura tragica in care se afla, sperand ca timpul le va scoate intr-un fel sau altul. Atata doar ca