Dragul meu turnător deschide calea publicului larg spre o înțelegere mult mai concretă a adevărului despre experiența comunistă.

Ne mai îndoim că există un destin al căr­ților? Săptămâna trecută citeam în pa­gi­nile acestei reviste considerațiile Germinei Nagâț, director al Direcției de Investigații din CNSAS. Unii istorici sus­țin că n-a mai fost re­presiune în România după 1964, a provocat-o re­por­terul. „În cazul ăsta, cred că trebuie rediscutată no­țiunea de «represiune». Da­că a urmări milioane de oameni (...) dacă a-i ți­ne sub lupă acasă și la serviciu, dacă a le schim­ba destinul pe furiș, din motive absurde, nu înseamnă re­pre­siune, atunci am avut libertate în Ro­mâ­nia. (...) Nu am fost o țară de disidenți, dar am fost cu siguranță o țară urmărită degeaba“ – este răspunsul celei in­ter­vie­vate, care reușește și să rezume ne­re­z­u­mabilul, respectiv consecințele acestei re­presiuni nonviolente practicate de Se­cu­ritate după anii ‘50.

S-a nimerit ca volumul lui Gabriel Lii­cea­nu, Dragul meu turnător, să apară aproa­pe simultan cu interviul dat de Germina Nagâț. Și să-i ilustreze copios și strălucit ideile cu ceea ce ar trebui, de acum în­colo, considerat un caz-școală pentru cea mai perfidă formă de represiune: su­pra­vegherea în masă. E vorba despre propriul său DUI (Dosar de urmărire informativă), revizitat și adnotat după întâlnirea cu prin­cipalul turnător, „Cristian“, în fapt Octavian Chețan, fost redactor-șef al Edi­turii Politice, viitoarea Humanitas, și de­venit apoi acționar aici, odată cu pri­va­tizarea. Situație fabuloasă, trebuie să re­cunoaștem! Fără să fie tragică, în linia do­sarelor cu soți turnați o viață-ntreagă de propriile soții, ea este gogoliană din plin. Atras fără îndoială de claritatea mon­s­truoasă a personajului, Liiceanu alege să dialogheze, dintre toți informatorii, cu el.

Liiceanu pare cumva intimida