Victor Ponta se loveşte pentru prima dată cu capul de pragul de sus al guvernării: pentru că nu a produs suficienţi bani, nu mai are cu ce să-şi cumpere afecţiunea, atât a baronilor locali cât şi mai ales a electoratului. O situaţie cam disperată pentru un premier care (probabil) ştie că dragostea faţă de politicieni trece în primul rând prin stomac.

Orice baronete din România, fie că domeniul său se numeşte comună, oraş sau judeţ, ştie că dacă vrea să fie iubit de oameni (şi votat ) trebuie să bage uneori mâna în buzunar şi să dea. Măcar câte o ţuică la cârciuma din sat, dacă nu este destul de pricopsit să facă, din când în când, dar nu foarte rar, sărbători cu mese pline de mâncare şi băutură. Situaţia se complică însă pe măsură ce domeniul este mai vast, un judeţ spre exemplu, când nevoia de fonduri publice devine inevitabilă pentru a menţine treaz interesul alegătorilor. De aici a apărut şi preocuparea pentru artă, cultură şi, în general, pentru tot ce-i frumos, a multora dintre primarii sau preşedinţii de consilii judeţene din România care, pe banii statului, construiau în sate şi oraşe fântâni arteziene şi sculpturi deosebite şi organizau spectacole cu muzică şi artificii, înainte de a trage apă şi canalizare. Aplicată de la începutul anilor 90, această metodă de cumpărare a bunăvoinţei electoratului s-a perfecţionat în timp, iar astăzi cei mai mulţi dintre oameni ştiu că singura legătură firească dintre politician şi alegător este una singură: “el plăteşte şi noi dansăm” (la cabina de vot).

Dacă aplici această regulă, lucrurile par uşoare până la un anumit nivel, iar Liviu Dragnea, spre exemplu, ar fi fost ales pe viaţă preşedinte la Teleorman dacă nu ar fi avut ambiţii de vicepremier.

Problema se complică însă cu adevărat când trebuie să conduci o ţară. Dacă baronul nu face altceva decât să ceară fonduri mai sus la prietenii