Acum cîteva luni, Profesorul cu care lucram, de peste trei ani, la cartea Ce a fost – cum a fost mi-a spus că are, pentru mine, o surpriză. Despre ce e vorba? – l-am întrebat, mascîndu-mi (nu întru totul) curiozitatea. Nu a vrut nicicum să-mi spună. „Surpriza e surpriză.“ I-am făcut o nouă vizită, am mai discutat despre „runda“ aflată în lucru şi, la întrebarea mea frontală: „Ce surpriză mi-aţi făcut?“, Paul Cornea s-a ridicat, cu incredibila sa vioiciune psihofizică, a mers cu pas elastic în camera alăturată şi a adus... ...o lucrare a mea din urmă cu 16 ani, de la Masteratul unde l-am avut Profesor. O păstrase, cu tot cu verdictul său scris în clar, dreapta sus („Excelent! Cursiv, coerent, inteligent. Capacitatea de a uza de ideile teoretice. Spirit critic; evită soluţiile extreme“), şi mi-o dăruia acum, cînd eram spre finalul proiectului nostru comun. Nu verdictul contează aici, fiindcă lucrarea putea fi slabă ori neconvingătoare. Şi nici persoana în chestie: autorul lucrării, un masterand dintre atîţia alţii care au trecut pe sub ochii Profesorului. Ceea ce contează şi impresionează este atenţia Profesorului; memoria lui afectivă şi intelectuală; intervalul de timp neverosimil scurs între un reper şi un altul al relaţiei noastre. Nu am comunicat foarte mult în ultimii cincisprezece ani, „culoarele“ noastre profesionale fiind diferite. Nu am fost doctorandul său. Nu am scris despre nici o carte a sa, aşa cum am făcut-o în cazul atîtor autori. Juriile literare din care am făcut parte nu l-au premiat. Aşa a fost. Acestea sînt datele: factuale, obiective, verificabile. Şi, în interiorul acestui chenar, Profesorul nostru a păstrat o lucrare a mea din 1997. De ce? Fiindcă Paul Cornea, fără a avea aere şi gesticulaţii magisteriale, este un adevărat magistru. Diferenţa dintre un magistru veritabil şi un „model“ care îţi impune plierea pe „rezoluţiile“ lui constă în