În Delirul lui Preda, mareşalui Ion Antonescu apare ca un şef de stat prins între doi nebuni care au însîngerat istoria, Hitler şi Stalin. O imagine aproape convenabilă, la care au contribuit şi destui istorici, în care Antonescu iese cu faţa mult mai curată decît l-ar recomanda contribuţia lui personală la însîngerarea istoriei. Ce vor spune însă admiratorii Conducătorului, cîţi or mai fi, dintre care unii contestă pînă şi documentele ieşite la iveală înainte şi după 1990, iar alţii îl iau pe încredere, ca pe un militar care şi-a făcut datoria faţă de ţară, după ce vor citi romanul lui Ioan T. Morar*? Că a exagerat în privinţa deportărilor făcute la ordinul lui Antonescu? I-ar contrazice documentele pe care se sprijină Negru şi Roşu. Că înnegreşte imaginea armatei române în descrierea represaliilor împotriva civililor, după ocuparea Odesei? Şi aici există documente care-i dau dreptate autorului. Iar trimiterea la marele roman al lui Stendhal, Roşu şi Negru, adică uniforma militară şi sutana, vrea, cred, să mai însemne ceva, că, cel puţin în acest caz, şi pentru Ioan T. Morar romanul e o oglindă plimbată de-a lungul unui drum, ceea ce ar explica formula clasică pe care a ales-o în această carte despre datorie şi conştiinţă.
Protagonistul din Negru şi Roşu, un copil de ţigan cu ochi albaştri şi nici cîtuşi de puţin oacheş îşi falsifică biografia la liceul militar ca să scape de trecutul sărăciei, la marginea societăţii, aşa că din Jurjan Nicolae devine Georgian Nicolau, elev eminent, iar apoi ofiţer în armata română. Modelul lui e generalul, ulterior mareşalul Antonescu. Georgian se străduieşte să se despartă de rădăcinile lui de ţigănuş dezgheţat din Tărtăşeşti, astfel că-şi inventează un bunic grec şi o mătuşă din Bucureşti care l-ar fi crescut după ce a rămas orfan de amîndoi părinţii. De fapt tatăl i-a murit, după ce s-a întors acasă de pe f