Că evaziunea fiscală s-a întins ca o pecingine la nivel naţional se simte şi se vede cu ochiul liber. O ştie şi ultimul român. Este. Dar de ce este? Primii, nu ştiu dacă şi singurii, care ar trebui să ne răspundă la această îndrăzneaţă întrebare sunt înalţii reprezentanţi ai instituţiilor statului. De ieri şi de azi.
Speţa ar fi următoarea: statul, prin reprezentanţii săi, se plânge de ani de zile că e evaziune fiscală, că nu se strâng bani la buget şi că nu reuşeşte, iacă-tă, să ne explice clar de ce se întâmplă asta şi, mai ales, de ce nu pleacă “statul”, dacă tot nu poate rezolva o problemă endemică.
La televizor, nişte mascaţi, cu un mandat în buzunar, saltă nişte evazioniştii. În mod previzbil şi firesc, sunt amestecaţi şi politicieni, şi procurori, avocaţi, finanţişti de prin ministere. Pentru câteva zile, iar ni se pare că statul lucrează. Doar că terenul evaziunii este pregătit şi bine întreţinut chiar de către stat. Cu toate elementele necesare: oameni, informaţii, pârghii de presiune şi influenţă, interese care depăşesc imaginaţia omului simplu care cumpăra tacâmuri de pui.
Acum, cu acest ultim caz - evaziunea în industria alimentară - se spune prin târg că iar ar fi o reglare de conturi între două partide care îşi dispută un judeţ. Şi, vai, săracul senator riscă oprobriul public pentru nişte pipote! Ce ieftin s-a vândut, îţi vine să spui. Treaba însă nu e doar acest caz, ci celelalte cazuri întreţinute de un sistem care trăieşte la “negru” din această evaziune pe care o lasă acolo unde îi convine. Doar două exemple: zona jocurilor de noroc şi a serviciilor de taximetrie. Minore, la prima vedere, chiar virgine, dar care, dacă ar fi corect impozitate, ar acoperi nevoile bugetului de stat măcar pentru pensiile anuale ale tuturor bătrânilor.
Pe de altă parte, avem în această ţară, greu de înţeles ca mod de a acţiona şi a exista, zeci de
