Un român neaoş, care a plecat în lumea largă în căutarea unui loc de muncă şi reîntors acum acasă, după un deceniu sau două, ar constata negreşit şi cu surprindere că ţara lui şi conaţionalii săi s-au schimbat şi încă fundamental. Oamenii României de azi gândesc altfel, se comportă altfel, instituţiile statului nu mai sunt acelea osificate, de pe vremea genialului ctitor sau din timpul mineriadelor. Progresul este vizibil pentru stranierul care-şi redescoperă ţara, comuna sau urbea natală. Însă, pentru cel rămas acasă, în ţară, să se lupte cu vicisitudinile tranziţiei, cu nedreptăţile pe care i le fac chiar instituţiile menite să-i garanteze şi să-i apere drepturile, cu demagogia şi minciunile politicienilor, cu cea mai înrobitoare fiscalitate şi cu noianul de taxe şi impozite pe care le inventează şi le sporeşte fiecare nouă guvernare, progresul, câştigul vieţii noastre democratice nu se prea văd din pagubă. Avem, vezi bine, instituţii europene, avem unele super fezabile şi lăudate pe la Bruxelles, care nici nu se găsesc prin UE, avem o justiţie, un DNA, o Agenţie Naţională de Integritate monitorizate prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Suficiente structuri, deci, cu aportul cărora ar trebui să dăm mai repede înainte, în competiţia comunitară. Dar nu prea avansăm, stăm mereu târâindu-ne, gâfâind, cu lecţiile mereu nefăcute, în urma maratonului european.
Admiţând, totuşi, că am făcut ceva progrese, îndeosebi după istorica primire în Uniunea Europeană, e de constatat că... succesurile (vorba mezinei prezidenţiale) le-am obţinut cum le-am obţinut, numai şi numai monitorizaţi, împinşi de la spate. Dacă aceste constrângeri nu ar fi fost, slabe speranţe să ne fi integrat doar cu promisiunile veşnic neonorate ale guvernanţilor, doar cu aportul... neprecupeţit al clasei politice, în genere coruptă şi pusă pe căpătuială rapidă. Să luăm ca exemplu abs