„Iubesc acest popor bun, blînd, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gînd nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decît de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”

Dacă s-ar încumeta cineva să alcătuiască o listă redusă de concepte emblematice pentru specificul naţional, cu siguranţă nu poate trece cu vederea nici stereotipul pozitiv al românului sărac, cinstit, harnic şi ospitalier, nici muntele de reprezentări ale umilinţei.

Cărţile de istorie oferă cu duiumul exemple de umilinţă naţională. Vechea retorică de amvon a secolelor în care s-a forjat limba de cultură duduie de toposuri ale umilirii, care ating culmea rafinamentului oratoricesc în predicile lui Antim Ivireanul: „dară Dumnezeu n-au căutat la micşorarea şi netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea şi streinătatea mea, n-au socotit prostiia şi neştiinţa mea, ci au căutat la bogăţia şi noianul bunătăţii sale şi au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile şi fărdelegile mele, carele sînt mai multe decît perii capului meu şi decît năsipul mării” (Opere, 1972, p. 6).

Tot astfel, literatura română clocoteşte de umiliri individuale şi colective. Nu e tocmai veche vremea în care tot puiul de român învăţa la şcoală poemele-fanion ale obidei strămoşeşti: „Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui” (M. Eminescu, Doina); „Flămând şi gol, făr-de adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,/ Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut / Şi câine eu ţi-am fost!” (George Coşbuc, Noi vrem pământ!).

Dacă adăugăm că limba română are o frumoasă familie a umilinţei (a umili, umil, umilenie, umiliaţiune, umilinţă, umilire, umilitate, umilito