Cu toţii pierdem câte ceva. Ni se duc părinţii, fraţii, ne cuprinde amarul fără margini, alteori trecem prin boală iar suferinţa fizică sau morală ne marchea-ză viaţa.
Luptăm, renunţăm, mergem mai departe sau ne poticnim, nici noi nu ştim nimic despre ineditul zilei de mâine. Aşa se face că ne schimbăm. Ne resemnăm sau pur şi simplu ne retragem într-un univers al nostru, întrebându-ne poate ,,la ce bun demersul în viaţa publică?”. Societatea vrea să-i dai, dar nu-ţi dă nimic în schimb. Te naşti dator şi mori dator. În urmă cu ani, profesorul Vasile I. Schipor din Rădăuţi (născut la 3 ianuarie, 1953, în Dorneşti) ne obişnuise cu prezenţa la aproape toate manifestările şi cu intervenţiile sale publice, având un discurs elevat, cu o textură croită în filigran, unică, deosebit de interesantă. Un stăpân absolut al limbii române, profesorul Vasile I. Schipor făcea dovada respectului faţă de cuvântul rostit, părând să fie cunoscătorul unui ritual tainic în care preţuirea faţă de cititor sau ascultător era primordială. Nu l-am mai auzit de multă vreme vorbind, iar participarea recentă la lansarea unei cărţi de poezie a avut un impact puternic asupra celor prezenţi, vocea sa distinctă marcând cu sensibilitate nostalgia faţă de acele întâlniri în care spiritul surclasează zbaterile cotidiene. A spus că îi era dor de astfel de întâlniri, rezonând astfel cu reuniunile din vremurile în care soseau la Rădăuţi oameni de cultură din toată ţara, bucovineni risipiţi prin lume. Aproape că mi-a fost teamă să scriu acest text, neştiind cum să aşez vorbele mai bine pentru a reda consideraţia care i se cuvine profesorului de limba română Vasile I. Schipor şi pentru ca intenţia mea să nu depăşească pragul necuviinţei. În fond fiecare decide cât, cum şi unde este prezent. Nu pot să nu-i observ absenţa semnăturii din paginile ziarelor deşi eu însămi scriu mai puţin, mai fără vervă,
