Să ai aviaţie în anii războaielor balcanice însemna să ai cinci, zece sau cinsprezece aparate apte de zbor cu care să execuţi misiuni de supraveghere a teritoriului inamic. Pilotul era însoţit de un observator aerian, care distingea mişcările de trupe ale adversarului şi le nota pe hartă. La aterizare, noutăţile aduse din teatrul inamic erau transmise eşaloanelor superioare. Secundar, aviatorii executau misiuni de legătură, transmiţând documente de la un stat major la altul. Uneori, aviatorii luau grenade cu ei şi le aruncau asupra trupelor inamice, cum s-a întâmplat în timpul asediului bulgar asupra oraşului Edîrne, când apărătorii turci s-au trezit loviţi şi din aer. România a fost prima ţară dintre cele participante la războaiele balcanice care a avut aviaţie militară. În toamna anului 1909, Aurel Vlaicu a semnat un contract cu Ministerul de Război pentru a realiza primul avion al armatei române. Lui Vlaicu i s-au pus la dispoziţie fonduri, lucrători cu pregătire tehnică şi un atelier la Arsenalul Armatei. Avionul a fos gata pe la sfârşitul primăverii anului următor şi testele au început imediat. Vlaicu şi-a dus aparatul pe câmpul de la Cotroceni şi a reuşit să zboare cu el – pentru prima dată, la 17 iunie 1910. Din acel moment, inginerul român a devenit unul dintre cei mai admiraţi români ai epocii sale... Prin Vlaicu, România devine a doua ţară din lume care foloseşte aviaţia în scop militar Avionul lui Vlaicu a fost omologat ca avion de recunoaşteri aeriene în august 1910; o lună mai târziu, la 27 septembrie, a fost folosit la manevrele militare din Oltenia. Printr-un zbor de 35 de minute, de la Slatina la Piatra Olt, inginerul Vlaicu a făcut din România a doua ţară din lume (după Franţa) care a folosit aviaţia în scop militar. Tot în 1910 a apărut, la Chitila, lângă Bucureşti, un complex aeronautic format dintr-un aerodrom, o şcoală de zbor cu instructori fr