Revista „Historia‟, numărul 141, din luna octombrie 2013, publică un grupaj de comentarii pe marginea unui sondaj de opinie, realizat de INSCOP, „menit a ne da o imagine a modului în care percepem astăzi figurile importante ale istoriei‟ (Ion M. Ioniță – redactor șef „Historia‟).
Prima întrebare a sondajului sună așa: „Vă rog să precizați cât de importante au fost aceste personalități din istoria României‟. Este o întrebare închisă, subiecților cerându-li-se să aleagă dintre următoarele nouă personalități: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Alexandru Ioan Cuza, Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu, Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea. Le-am înșiruit în ordinea preferințelor exprimate de respondenți. Se poate pune, cu îndreptățire, întrebarea de ce doar aceste personalități, cum se observă cu ușurință, domnitori și regi? Nu puteau fi incluși în „listă‟ personalități ca Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, chiar și Nicolae Ceaușescu etc.?
Așadar, „podiumul‟ preferințelor respondenților este ocupat de Mihai Viteazul – 95,2% din referințe, urmat îndeaproape de Ștefan Cel Mare – 94,9 %, al treilea fiind Mircea cel Bătrân. „Dar pentru care fapte?‟ Mihai Bravul a intrat în conștiința românilor pentru bătălia de la Călugăreni și, mai ales, ca înfăptuitor al primei uniri a Țărilor Române. Că, așa cum remarcă istoricul Corneliu Riegler, în unul dintre comentariile sondajului, în urmă cu cinci ani „unirea‟ fusese „făcută de Sigismund Bathory care, în 1595, se intitula «prin grația lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei»‟, foarte puțini români știu, pentru că manualele școlare nu suflă un cuvințel despre acest fapt, ca și de acela că Viteazul nu avea conștiința patriotică a actului său de unire, în fond, un act de cucerire și atât, conform concepțiilor vremii. Tăcere și privitor la faptu