A trecut o săptămână de când Crin Antonescu şi Liviu Dragnea şi-au luat porţia de huiduieli la inaugurarea noii piste a aeroportului de la Cluj. Intrat pe ultimii metri cu redactarea cărţii despre Afacerea Roşia Montană, n-am mai avut timp prea mult pentru altceva. Dar momentul merită consemnat pentru semnificaţia lui specială. Descrierea o preiau de la prietenul Cornel Vîlcu. „Antonescu nu a fost huiduit de un grup, chiar dacă impulsul o fi pornit de la cei expropriaţi. Nu. Toată mulţimea care se mai găsea ieri la acea oră acolo a participat. Şi nimeni nu s-a străduit să pună forţă în voce. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi sunat dacă ar fi venit Ponta, încep să mă îndoiesc serios că lumea s-ar fi limitat la huiduială. Revenind la Crin: a fost cel mai înspăimântător sunet real (mi-l amintesc, fireşte, pe cel de la adunarea lui Ceauşescu, declanşarea Revoluţiei Române) pe care l-am auzit vreodată. Nu era o scandare de voci articulate, un mesaj de tipul ‘fă asta şi vom fi ok cu tine’. Era o revărsare de ură încă bine reţinută la adresa, cred, nu doar a personajului, ci a tot ce este politic în România. Nu ştiu cum s-or fi auzit cutremurele din judeţul Galaţi, probabil depăşesc tot ce îmi pot imagina – dar acela e un fenomen fizic, nu are această uriaşă încărcătură psihologică, această tensiune înmagazinată de furtună gata să se declanşeze. Până la acel moment eram descurajat, constatând cât de firavă e prezenţa noastră, a celor cu roşii, măsuraţi cu miile şi miile de oameni veniţi să se simtă bine, să vadă avioanele etc.; acel moment nu mi-a adus mai mult optimism, ci, dimpotrivă, o revelaţie pe care deocamdată reuşesc foarte greu să o girez.”

Ce semnalează Cornel Vîlcu e amănuntul care face diferenţa. Huiduielile nu au venit din partea protestatarilor care au ieşit, duminici la rând, pe străzile oraşelor din România şi din întreaga lume, ci din partea u