Piaţa Universităţii, vreau să zic. Alaltăieri seară (duminică, 3 noiembrie) manifestanţii paşnici, câteva mii, au fost iarăşi acolo, în centrul Bucureştiului, la „kilometrul zero al democraţiei”, ocupând şi carosabilul, deşi, după lege, nu prea e în regulă să faci aşa ceva. Poliţia rutieră, Poliţia comunitară, Ministerul adminsitraţiei şi internelor, onor guvernul tolerează acapararea căii rutiere de luni de zile, dar autorităţile „veghează” ca protestele să nu degenereze în acte de violenţă. Ministrului Culturii, băieţii (câţiva dintre ei) cu „Salvăm Roşia Montană!” i-au atins uşurel luneta limuzinei şi nu ştiu cum s-a făcut că buclucaşa lunetă s-a crăpat „aproape singură”.
Evident că, pus în talger cu seriozitatea şi profunzimea civică şi ecologică a mesajului protestatarilor anti-cianură, incidentul nefericit cu agresarea nesuferitului titular de la Cultură e „lipsit de relevanţă”.Un ziarist străin, care face jurnalistică în Cetatea lui Bucur, pentru nu mai ştiu ce post occidental de televiziune, se mira deunăzi că tinerii cultivaţi, educaţi, rasaţi, ce-şi manifestă îngrijorările şi temerile vizavi de „onestitatea” proiectului minier promovat de cei de la Gold Corporation, au făcut un ţel din salvarea „Roşiei Montane”, dar nu se impacientează, de pildă, de soarta Educaţiei, a Sănătăţii publice, cronic subfinanţate de ani de zile, de lipsa locurilor de muncă, tăierile bugetare pe care le-a practicat guvernul în privinţa alocărilor pentru investiţii, ca motor al relansării economiei.
De ce-or fi făcut „pieţarii” fixaţie pentru respingerea scoaterii aurului din pântecele „Roşiei Montane”? Un proiect pe care însuşi preşedintele Traian Băsescu l-a susţinut ani la rând, printr-un lobby pe faţă, încât unii preopinenţi din lumea politică autohtonă s-au tot întrebat care-i interesul, care-i şpilul acestei pasiuni aprinse şi statornice a şefului