În centrul Bucureştiului, undeva între maidanul din spatele Casei Academiei şi Piaţa de Flori, existǎ un cartier, mai cunoscut sub denumirea Rahova-Uranus. Clǎdirile din zonǎ sunt extrem de eterogene, unele – pe strada cu nume de poveste, Sabinelor – respirând un farmec interbelic, altele construite recent, unele mai bine întreţinute, altele aflate în paraginǎ. Comunitatea la care mǎ refer locuieşte în case care au fost naţionalizate sub regimul comunist şi ulterior retrocedate.
Povestea lor e a majoritǎţii chiriaşilor din casele naţionalizate – mǎ refer la cei cǎrora li se repartizase o locuinţǎ într-o casǎ modestǎ, nu la beneficiarii regimului care ocupaserǎ casele luxoase ale vechii burghezii. Au avut statut de chiriaşi la stat, numai cǎ, spre deosebire de majoritatea chiriaşilor, dupǎ 1990 nu au putut sǎ-şi cumpere locuinţele la preţuri simbolice. Foştii proprietari şi-au redobândit casele, termenele de graţie au trecut, acum sunt ameninţaţi cu evacuarea.
Oamenii nu sunt sǎraci-lipiţi, cei mai mulţi au ceea ce se cheamǎ o situaţie economicǎ stabilǎ, dar nici nu au resurse suficiente pentru a-şi permite achiziţionarea sau închirierea unei locuinţe pe piaţa liberǎ. Situaţia e agravatǎ de faptul cǎ, în general, este vorba despre familii cu mulţi copii. Statul, care e la originea acestei situaţii de inechitate (în raport cu a foştilor chiriaşi din imobilele construite de stat), îi lasǎ acum sǎ se descurce cum or putea. Teoretic, pentru asemenea situaţii existǎ locuinţe sociale, numai cǎ sunt insuficiente şi, în plus, gestionarea acestora este cu totul netransparentǎ. Nimeni nu poate spune (sau nu vrea sǎ o facǎ) câte asemenea locuinţe existǎ, de cine sunt ocupate, câte sunt disponibile, câte solicitǎri îndreptǎţite existǎ, care sunt criteriile de repartizare. Practic, oamenii sunt plimbaţi la nesfârşit între Primǎria Generalǎ şi cea de sector.
P