Datorită dificultăţilor financiare ale familiei, Elena face terapie la “limita de avarie”
Damian şi Elena. Băiatul, atent mereu la cuvintele rostite de sora lui, o opreşte ori de câte ori greşeşte unul, punându-l să repete după ele: “A-de-văr... a-de-văr”, apasă el pe silabe, “a-de-văr, aşa se spune”. Dacă stăm bine să ne gândim, scena asta am văzut-o adesea în jurul nostru, fratele mai mare ajutându-şi sora mai mică să pronunţe corect. Fraţii mai mari sunt, de multe ori, “micii logopezi” ai familiei. Numai că, de data asta, lucrurile au ceva special. Damian are 4 ani – abia împliniţi toamna asta –, iar Elena, 7. Din toamnă, este înscrisă în clasa “0” la Şcoala gimnazială “Sfânta Maria” din sectorul 6 al Capitalei, şcoală pentru hipoacuzici... deşi ea aude bine. Vorbeşte greu din alte pricini. A fost diagnosticată cu autism. Iar şcoala aceasta a fost singura unde părinţii au reuşit să o înscrie, cu şanse de a o integra în colectivitate. Sunt bucuroşi că, măcar, acolo are parte şi de ore de logopedie – o componentă importantă a terapiei ei, dar nicidecum suficientă. Adevărata terapie este cea de tip ABA, pe care o face acasă, într-un context care pune anumite probleme de la bun început.
Ca în cazul majorităţii familiilor cu copii diagnosticaţi cu autism, şi în ce o priveşe pe Elena, fiica Afroditei Butcaru, o dificultate importantă o constituie costurile foarte mari ale terapiei. Pentru Elena, ele sunt şi mai mari, pentru că familia nu locuieşte în Bucureşti, ci în Ilfov, în localitatea 1 Decembrie. Programul zilnic al Elenei este obositor. Pleacă dimineaţă foarte devreme de acasă, pentru a ajunge la cursurile de la şcoala din Bucureşti, rămâne după ore acolo, până la 16,30-17, participând la serie de programe ocupaţionale (logopedie, sport etc.), după care, terminându-şi la rându-i programul de lucru, tatăl o ia şi o duce acasă. Terapia se face după a
