( Continuare din episodul 19 )

Ne întoarcem în cameră. Completăm micul dejun cu câte ceva din ce ne-am adus de acasă. Suntem abandonați în mijlocul pădurii, în camera asta, singuri și cam abătuți. N-avem bani să ieșim în oraș. Stockholmul e atât de aproape! – și totuși de neatins. Să fii departe de țara ta e cu atât mai greu cu cât nici de țara în care te afli nu te poți apropia. Într-un fel, Suedia e chiar mai departe decât România acum, când suntem în Suedia. De aceea mi se pare că a mânca o bucățică de slană afumată, din Ardeal, capac peste micul dejun suedez, nu e doar o trebuință a fiziologiei, un act derizoriu, ci un gest patriotic. Și când e vorba de slănină nici eu, nici Titus nu ne dăm înapoi de la manifestări patriotice.

Nu oricine ar putea să vină cu trenul până în Suedia, tranca-tranca trei zile, și să stea închis în camera de hotel. Doar eu și cu Titus, poate și niște doctori, profesori, cercetători sau alți slujbași plătiți de stat în bătaie de joc. Parcă ni se face poftă de o leafă de mizerie. Noi suntem la privat și nu suntem plătiți deloc de câteva luni. Doi bătrâni ziariști fără noroc în viață, avortați de o presă care nu și-a putut duce sarcina până la soroc și crescuți într-un incubator de hârtie, hrăniți cu cerneală și cu iluzii. Noi suntem învățați cu greul, nu ne plângem. Cine și-a supt degetul ca să-i treacă de foame, cine-a dormit cu capul pe un colț de pervaz și a tremurat de frig la ușa tipografiei așteptând să iasă ziarul nu se apucă de plâns că nu poate vedea Stockholmul – ia, acolo, o capitală și ea, la urma urmei. Ne întindem frumos în paturile noastre atât de comode și savurăm cu toate simțurile albul adânc al tavanului, aerul cu iz cosmopolit de afumătură ardelenească și de ceai filipinez, dezmierdarea cearșafurilor alunecoase și liniștea densă a poieniței în care ne aflăm, departe de vuie