Calc pe impozite, trec pe sub impozite, ating impozite, respir impozite, eu însămi mă simt ca un impozit ambulant, interacţionând, aberant, cu alte impozite. Mă gândesc că Guvernului Ponta i-a scăpat, totuşi, ceva: impozitul pe şpagă. Potrivit platformei piaţadeşpagă.ro, ce înregistrează reclamaţiile anonime ale cetăţenilor, fiecare român dă, în medie, o mită de 207 euro anual, adică un salariu minim pe economie. Cele mai multe se duc în sistemul sanitar, dar nici poliţia, vămile, fiscul, administraţia publică nu stau rău. Cea mai mare şpagă semnalată pe site este de 15000 de euro, ceea ce înseamnă că sumele peste această limită, recordurile cu şase zerouri pentru care câţiva magistraţi şi directori au fost înhăţaţi de DNA nu au intrat în statistică. Însă chiar şi fără acestea, aproximativ 4 miliarde de euro circulă anual pe traseul bătătorit al corupţiei mici şi mijlocii. Dacă statul şi-ar lua numai 30 la sută, lăsând restul şpgarilor, şi-ar rezolva o mulţime de probleme. Trebuie numai să legalizeze mita deja instituţionalizată, iar domnii parlamentari cu experienţă în domeniu s-ar putea ocupa de asta.

În expunerea de motive ar putea evidenţia raţiunile economice pentru care au recurs la această originală şi extremă măsură, dar şi beneficiile ei. Bani destui la buget ca să nu mai avem nevoie de FMI (obţinuţi o dată prin taxarea directă a şpăgii şi a doua oară prin impozitarea veniturilor crescute ale şpăgarilor), CAS dolofan încasat de la contribuabilul mituit, degrevarea statului de povara măririi salariilor unor categorii de bugetari, DNA defiinţată o dată cu eliminarea penalităţii faptei şi, prin dispariţia încriminării, lovitură de imagine: trecerea intempestivă a României din rândul celor mai corupte ţări, în topul celor mai curate. Ca să i se piardă amintirea odioasă şi să le fie menajată sensibilitatea şperţarilor, denumirea de „şpagă” ar putea fi