De curînd, am început să învăţ o limbă străină pe care îmi doream de mult să o studiez. La vîrsta mea, merg de două ori pe săptămînă la sediul unuia dintre institutele culturale străine din Bucureşti, mă aşez în bancă, iau notiţe, învăţ cuvinte, silabisesc, buchinesc, fac teme pentru acasă. Sursa: CODRIN PRISECARU
Nu am deloc sentimentul că este ceva ieşit din comun – mama mea avea 73 ori 74 de ani cînd a început cursuri de engleză. N-a ajuns prea departe, fireşte, dar a făcut-o. Înainte de orice, învăţarea unei limbi străine este o experienţă a fiinţei: lucruri neînţelese încep să devină mai clare, lucruri neştiute îţi apar în faţă. Apoi, se adaugă conjunctura – înveţi limba străină la o vîrstă cu mult peste cea firească şcolarităţii. Aşa că percepi totul ca pe o experienţă unificatoare, nu simţi neapărat noul, ci simţi că te reîntregeşti cu o parte a sinelui care era uitată.
De ce ai învăţa o limbă străină cînd ţi se pare că engleza pe care o stăpîneşti îţi este suficientă să te descurci onorabil oriunde în lume? Obiectivul meu este să ajung să citesc cursiv literatură în limba pe care, acum, încep să o învăţ. Mi s-a spus că va dura cam doi ani pînă voi ajunge la acest nivel. Alţii învaţă pentru că au nevoie la serviciu, pentru că vor să călătorească mai mult într-un anumit spaţiu, să emigreze, să-şi găsească job în ţara cu pricina sau pentru că au o iubită/un iubit din ţara aceea – în fine, motivaţiile sînt felurite. Mi-amintesc că am întîlnit cu mulţi ani în urmă un diplomat străin care se apropia de pensie şi, la vîrsta maturităţii coapte, deprinsese obiceiul să înveţe limbi străine într-un ritm impus . Avea, dacă nu mă înşel, 65 de ani. Mi-a spus că de la 55 de ani a început să studieze cîte o limbă străină în fiecare an. Începea să înveţe la 1 ianuarie şi se oprea la 31 decembrie. Ce putea acumula în acest interval, era bine ştiut. @N_
