Stim bine cum era organizata viata noastra inainte de 1989, cand pretul marfurilor si al serviciilor nu prea avea legatura cu realitatea. Se ajunsese ca unele marfuri alimentare si industriale sa coste la iesire pe poarta fabricii mult mai putin decat cheltuia statul cu realizarea lor.
Ceea ce ne vine greu sa intelegem este de ce acelasi lucru continua si astazi.
La o analiza atenta, insa, se vede cu claritate ca situatia aceasta paradoxala e din cauza unei conceptii falimentare, a politicienilor-decidenti si a populatiei, conceptie care ne-a intarziat startul spre Europa civilizatiei si a bunastarii.
Si-mi aduc bine aminte de fie-iertatul Ion Ratiu, unul din cei mai simpatici politicieni pe care i-a avut Romania dupa Revolutie, cel ce se caznea mereu sa ne invete adevaratele mecanisme economice care guverneaza o societate libera si democratica. Ei bine, efortul sau a fost aproape zadarnic.
Costul e acelasi pretutindeni
Urmarind discutiile despre negocierile cu FMI, CE, BM... si reactiile aferente publicate de presa, fie de la negociatorii nostri, fie de la liderii opozitiei sau de sindicat, se observa ca meteahna postrevolutionara a subventionarii diferitelor sectoare de activitate n-a putut fi eradicata. Nu stiu cat costa pretutindeni metroul, benzina, gazul, curentul, painea, intretinerea..., dar a le corela mereu pretul cu nivelul nostru de trai s-a dovedit o greseala fundamentala.
Si asta fiindca intretinerea metroului, a centralelor electrice si termice, a CFR-ului... costa la fel ca pretutindeni, de nu cumva mai mult din pricina uzurii, a tehnologiilor invechite si a neglijentelor de tot soiul, motiv pentru care pretul platit de consumatori ar trebui sa fie in functie de toate aceste detalii.
Statul nu e o mama buna
Faptul ca noi, consumatorii, nu ni-l putem permite e