Copil fiind, recunosc, sintagma “generaţie de sacrificiu” avea pentru mine ceva incitant. Pur şi simplu, în primele dăţi când am auzit-o şi am asimilat-o pe nemestecate, mi s-a părut o chestie tare, având în ea o doză de motivaţie, care mă ducea cu gândul la ceva bărbătesc, războinic, de învingător.

Pentru mine era ok, dar asta pentru că niciodată, sau o bună perioadă de timp, nu am asociat-o cu nivelul de trai, cu felul alor mei de a fi, sau al multora dintre cei alături de care am trăit acele vremuri. Dar, cu timpul, am avut şi eu descoperirile mele care m-au repoziţionat. Spre exemplu, am aflat că la magazinul de “Tesaturi” nu mâncai pe săturate, ci doar se vindeau stofe şi diferite material textile, iar asta cu “generaţia de sacrificiu” nu era nici pe departe atât de motivantă sau incitantă aşa cum o perecepusem eu iniţial, atunci când nu beneficiasem de “traducerea” de rigoare, ci era ceva care aducea a destin implacabil sau a blestem ataşat de vagonul istoriei. Iar noi, printre paporniţe şi sacoşe de rafie, îngrămădiţi în vagonul ăsta.

Anii au trecut şi sintagma s-a rostogolit fără a ţine cont de trecerea lor, la fel de trist perpetuând eroii generaţiei. Pentru unii, mai mult sau mai puţin de descurcăreţi, apele au lovit puternic în zbaturi, şi viaţa şi-a făcut timp să le zâmbească mai generos. Dar au fost prea puţini. Mulţi însă au fost cei care au trudit spre vremuri mai bune, dar şi aşa au rămas “de sacrificiu”, visând ca măcar copiii lor, ori nepoţii, să facă pasul de la paiantă la chirpici ori cărămidă, de la garsonieră la 2 camere, sau si mai mult de atât, de la chirie la proprietate, de la troleibuz la o “Dacie”, de la tabără la concediu şi de la vacanţa la ţară la una pe Valea Prahovei. Asta deoarece multă vreme, pentru majoritatea românilor agoniseala lor a fost un eficient barometru al stării de bunăstare, întărâtând mirajul evadării din r