Scurta istorie a Institutului Cultural Român a fost mai degrabă furtunoasă decât prodigioasă. Înfiinţat mai degrabă ca o sinecură pentru scriitorii „gorbaciovişti” ai anilor ’90, sub înaltul patronaj al Cotrocenilor, ICR răspunde şi azi aceloraşi comandamente, să dea mâncare oamenilor de cultură apropiaţi puterii de conjunctură şi să aibă grijă de pensionarii serviciilor.

Din acest punct de vedere seamănă foarte mult cu ciupercăria de agenţii guvernamentale despre care nici directorii lor nu ştiu cu ce se ocupă. În principiu, ICR se speteşte cu activităţi de lobby cultural în folosul neamului, cu ceva lobby politic, mai trage cu urechea la ce mai zice lumea despre una-alta, pe scurt, o ţâră spionaj şi multă activitate de tăiat frunze la câine.

Punctele de lucru

Spre deosebire de agenţiile amintite mai sus, punctele de lucru ale ICR sunt în cele mai importante oraşe ale lumii, ca Roma, Paris sau Veneţia, aşa că nici shoppingul sau turismul nu pot fi scoase din ecuaţie. Unde-i lobby sunt şi servicii, aşa că ICR a fost populat pe măsură şi cu turnători pasionaţi sau delatori cu state de plată în regulă. La o primă privire, ICR a avut trei perioade, ca mezozoicul: triasicul, unde regăsim cuplul Ion Iliescu şi Augustin Buzura, primul preşedinte al institutului, jurasicul, unde apar Traian Băsescu şi Andrei Pleşu (păpuşarul lui Roman Patapievici) şi cretacicul, unde apar Antonescu şi Andrei Marga, cu prelungirea ascestuia din urmă, actualul preşedinte al ICR, Lilian Zamfiroiu. Considerat serviciul personal de lobby al preşedintelui, după puciul eşuat împotriva lui Traian Băsescu, în care ICR a fost bănuit de muncă în serviciul Cotrocenilor, conducerea USL a hotărât să-i amputeze lui Băsescu această unealtă cu mână cu tot, aşa că Institutul Cultural Român a trecut de sub patronajul Peşedinţiei sub cel al Senatului. Cum ar veni, ICR a trecut de la Băsescu