Culorile devin „amprente” destinale; ele ne influenţează decisiv propriile biografii sau istorii personale. O viaţă „în roz” este cu totul diferită de una consumată în tonuri cenuşii. Avem, fiecare, şi perioade faste, dominate de culori calde, prietenoase, optimiste, dar şi altele - sumbre, nefericite, colorate în registrul întunecat.
Una din tendinţele artei contemporane este de polarizare a opţiunilor estetice sau programatice. Simplificând mult lucrurile, aş spune că pentru unii dintre artişti sursa şi finalitatea artei trebuie căutate la exterior, în activismul public - bunăoară, pe când alţii se încred în posibilitatea unei poziţionări „egoiste”, explorând vocabularul artistic în formule degajate de nervozitate şi agitaţie. Primii gândesc arta în termeni de acţiune, participare, implicare, angajament comunitar, intervenţie şi protest, pe când ceilalţi stăruie în câmpul unui romantism inerţial, centrat prioritar pe intenţii expresive şi confesive, ori pe simple „jocuri de limbaj”. Într-o parte - agitaţie, propagandă, politică, ideologie şi, uneori, prea puţină artă; de cealaltă – estetism, subiectivitate, detaşare de cotidian, introspecţie, elan ficţional, nostalgie. Pe acest din urmă versant aş situa şi proiectul următor...
Proaspăt absolventă a secţiei de pictură din cadrul Facultăţii de Arte vizuale şi Design ieşene (sub îndrumarea profesorului Mihai Taraşi), Mihaela Pavăl se află în ipostaza debutului expoziţional. Titlul afişat la Galeria „Th. Pallady” - Culoarea în calea poveştii - cultivă în mod voit o anume ambiguitate. Oare ce s-ar putea citi dincolo de evazivul enunţ? Lumea, aşa cum este văzută de artistă, poate fi redusă la combinaţii de culori. Fiecare nuanţă corespunde, în fapt, unei tonalităţi afective definitorii. Culorile devin „amprente” destinale; ele ne influenţează decisiv propriile biografii sau istorii personale.