În discuţii private şi prin culise, aprecierea că ediţia 2013 a Festivalului Naţional de Teatru a fost cea mai previzibilă în raport cu precedentele a prins contur imediat după anunţarea programului. Selecţia a fost făcută publică abia în septembrie, mai tîrziu cu două luni decît de obicei, din motive financiare, am gîndit cu toţii, dar se pare că altele au fost temeiurile reale. Din punct de vedere al manifestului estetic implicit, căci un articol de poetică artistică nu însoţea lista, selecţia devoala orientarea preferenţială către establishment şi mainstream, către instituţii şi realizatori catalogaţi „de valoare“, cu care nu tulburi apele, nu stîrneşti dezbateri, şi mai puţin, de fapt aproape deloc, către experiment, inovaţie, noi realităţi teatrale şi viitorul acestora. La scurt timp de la publicarea selecţiei, cîteva analize au semnalat în rubrici specializate din reviste culturale subţirimea evenimentului, curajoşii şi-au exprimat rezervele şi aşteptările în interviuri ori în commenturi pe reţele de socializare şi bloguri.

După cunoscutul şi păgubosul model autohton, lumea teatrală s-a împărţit în tabere ireconciliabile: unii pro şi alţii contra, fără ca o discuţie sinceră, deschisă, echilibrată, cu argumente şi de-o parte, şi de alta să aibă loc. Foarte probabil nici nu va avea loc, căci teatrul nostru nu e, din păcate, altfel decît societatea în care există, una fără exerciţiul sănătos al dialogului polemic la nivelul conceptelor şi al viziunilor. După cum a arătat în 2013, FNT are nevoie de o reinventare identitară. Aşa cum a avut şi Gala HOP, menţinută şi ea prea multă vreme în matca previzibilului, pe care Radu Afrim şi noua echipă au revitalizat-o. Post festum 2013, convingerea că „regele e gol“ e pregnantă. Iar cînd regele e gol, amăgirea că veşmintele lui sînt desăvîrşite nu foloseşte nimănui. E o pildă celebră.

Redefinir