Un singur ministru al Educaţiei a demisionat pentru că ministerul pe care îl conduce nu a primit atâta cât se prevede prin lege: este vorba de ministrul Mircea Miclea, un conjudeţean de-al nostru de la Cioara de Sus (de lângă Cugir). Reamintim acest episod pentru că Miclea este unul dintre puţinii miniştri de după 1989 care ştie ce înseamnă , care cunoaşte instituţia demisiei de onoare.
Toate guvernele post-decembriste, de stânga sau de dreapta, au declarat sus şi tare că Educaţia este domeniu de interes strategic, prioritate naţională, dar nimeni nu au acordat Educaţiei atâta cât prevedea legea: 6 la sută PIB ţării.
Cel mai mare procent alocat Educaţiei (spun specialiştii) s-a petrecut în 2011, este vorba de 4,11 la sută din PIB, iar cel mai mic nivel în 2012, spun aceiaşi specialişti, adică puţin peste 3 la sută din PIB. Până la 6 la sută mai e cale lungă, iar Guvernul Ponta repetă gesturile guvernelor Boc, şi dă mai mai mulţi bani spre structurile de forţă ale statului (servicii secrete, DNA, Parchet etc).
Ca presupus om de stânga, premierul Ponta ştie cât importante sunt Educaţia şi Sănătatea pentru un popor aflat în criză profundă. Deşi ar trebui să fie în capul listei la probleme ce trebuie rezolvate, Educaţia şi Sănătatea rămân două eterne cenuşerese ale guvernelor româneşti. După cum îşi anunţă Ponta intenţiile, şi pentru anul 2014 în Sănătatea şi Educaţia rămân în coada problemelor ce trebuie să fie rezolvate de guvernanţi.
Condamnaţi la boli şi o educaţie precară, românii nu au şanse în competiţia cu puternicele state europene. Fără a fi un admirator al regimului Ceauşescu, perioada dictaturii a permis şcolii româneşti să se dezvolte. Educaţia sub Ceauşescu, practic, culegea ultimele roade ale şcolii româneşti interbelice, recunoscută, apreciată, imitată de alte state europene.
Sutele de dascăli care au ieşit în stradă mie
