Deşi, cu toată strădania lui Ion Cozmei, nu sunt membru al SSB, am participat, ca de obicei de altfel, la o nouă şedinţă, a cincea, a Cenaclului cultural „Mihail Iordache” de la Biblioteca „I.G. Sbiera”. Căruia i-am spus „slujba de înviere a lui Cozmei”.
Nu de altceva, dar ca să le fac în ciudă unora care, deşi neagă, şi-ar fi dorit să aibă pe cine plânge după ce l-au înjurat o viaţă întreagă. Ba chiar aproape că i-au făcut prohodul prin ziare. În ceea ce mă priveşte, mă bucur sincer că prietenul Ion Cozmei e viu, tânăr în suflet, deşi s-a autointitulat „boşorog”, dar şi că la manifestarea cu pricina a participat şi cel cu care polemizează, Ion Filipciuc, cu care, contrar aşteptărilor unora, a purtat o discuţie cât se poate de decentă, cu înţepături verbale (atenţie!, verbale, nu viscerale) inerente, ca între oameni de litere, adică. Alt aspect care m-a bucurat a fost că (poate şi din cauză că există o mare diferenţă între modul cum se scrie şi cel în care se citeşte numele meu) majoritatea persoanelor (unele mai cunoscute, altele mai puţin) prezente la întâlnire au preferat să mi se adreseze cu „domnul oKilă”. Iar faptul că am reuşit să mă identific cu această rubrică, iar ea, la rându-i, cu ziarul care o găzduieşte, este şi mai bine. Le mulţumesc şi acelora care mă cunosc, personal, cât şi celorlalţi care au reuşit să o facă doar citindu-mă, pentru aprecieri şi urări transmise prin diferite căi. Promit să rămân acelaşi.