Mă gîndeam să scriu astăzi cîteva gînduri despre cum anume privim o operă de artă – un nud, de pildă. Dar mă trezesc scriind despre cum anume ne privesc ele pe noi. Aţi auzit de sindromul Stendhal? Dar de puzderia de sindromuri derivate din el? Sursa: CODRIN PRISECARU

Dicţionarele spun, toate, cam aşa: sindromul Stendhal este o afecţiune psihosomatică, se manifestă prin accelerarea ritmului cardiac, vertij, senzaţie de sufocare şi chiar halucinaţii, fiind cauzată de supraexpunerea la capodopere de artă a anumitor persoane predispuse la această afecţiune. Îi spune aşa pentru că cea dintîi victimă faimoasă a acestei stări a fost marele romancier francez, care a povestit-o într-un fragment cît se poate de limpede din jurnalul călătoriei sale prin Italia (1817).

Aşadar, Stendhal era la Florenţa, fusese pur şi simplu copleşit de cantitatea de capodopere pe metru pătrat şi, în Biserica Santa Croce ( capodoperă a goticului italian, mustind de istorie şi de mare artă), a simţit că a atins "acel punct de întîlnire între senzaţiile celeste date de artele frumoase şi sentimentele pasionale". Au urmat palpitaţii, senzaţii de leşin, pierderi de echilibru. Medicii din Florenţa au observat că, an de an, un anumit număr de turişti prezintă aceleaşi simptome la contactul cu abundenţa de capodopere din minunatul oraş.

Prin anii 70 ai secolului trecut, un medic de la Spitalul Central din Florenţa a denumit acest sindrom după numele ilustrei sale victime şi a comunicat lumii, într-o carte de specialitate, existenţa sa . Ca la orice maladie, cazuistica a generat şi unele concluzii interesante. Sînt imuni la sindromul Stendhal turiştii din America de Nord, Asia şi italienii înşişi. Vă las deliciul de a comenta cum de e aşa. Pe de altă parte, cei mai expuşi la sindrom sînt turiştii care trăiesc singuri şi au o puternică educaţie clasică şi/ori reli