Clima umedă şi întinsele terenuri acoperite cu mlaştini au pricinuit, de-a lungul veacurilor, numeroase necazuri populaţiei din cetatea Timişoarei, a cărei sănătate a avut mult de suferit. Francesco Griselini relata că oamenii erau adeseori expuşi frigurilor şi, deşi localnicii erau oţeliţi prin muncă şi învăţaţi să umble pe cel mai mare ger cu pieptul descoperit, să doarmă în aer liber, să se expună zăpezii şi vântului fără altă acoperire decât mantaua lor lungă, totuşi nu erau cruţaţi de boli, iar vindecarea acestora era bazată mai ales pe medicina populară.
„În toate bolile, românii îndură atâta cât pot; în cele din urmă, recurg la leacurile oferite, prin tradiţie, de femeile bătrâne din familie. Leacurile constau din anumite buruieni al căror efect contra bolii era cunoscut, sau recurgeau la superstiţii. Dacă este vorba de malarie, foarte răspândită, folosesc, cu bune rezultate, un decoct de buruieni şi rădăcini amare. În cazul fierbinţelilor periculoase aplică bolnavului cataplasme pe braţe, la gât şi pe ambele părţi ale corpului. Împotriva durerilor de stomac beau decoct de pelin, aflat din abundenţă în Banat; iedera o foloseau pentru tratarea junghiurilor. Medicina populară folosea toate părţile plantelor, de la rădăcini la seminţe uscate şi măcinate. Datorită constituţiei lor robuste, românii, dacă nu se dau pradă exceselor, scapă de cele mai multe boli”, povesteşte eruditul italian.
„Groapa șvabilor”
Din timpul stăpânirii otomane s-au păstrat informaţii care indică existenţa unei preocupări pentru sănătatea locuitorilor, căci pentru unele domenii existau scutiri de diverse obligaţii în schimbul susţinerii unor spitale. Un rol extrem de important l-au avut şi băile publice (hamam), a căror construcţie a început încă din 1554, căci purificarea credincioşilor înainte de rugăciunile zilnice era obligatorie. În secolul al XVIII-lea, colonişti