Sala mică a Muzeului Naţional de Artă s-a dovedit prea neîncăpătoare pentru mulţimea de lume venită joi, 7 noiembrie, la vernisarea expoziţiei artistului plastic Mihail Grecu (1916-1998). Oficialităţi, pictori & foşti discipoli, scriitori, jurnalişti, dar şi numeroşi admiratori ai maestrului. Trebuia să faci coadă ca să intri în săliţa de la parter, mai strâmtă decât o cameră funerară a unei piramide, în care prezenţa Faraonului (asta e – Mihail Grecu s-a născut în satul Faraonovca, din regiunea Odesa) „se citea” pe pereţi.
Nimic neobişnuit până aici. Tablourile – o selecţie extrem de riguroasă – mai mult sau mai puţin cunoscute, chit că organizatorii au lăsat loc şi unor eventuale surprize. Una dintre ele m-a răvăşit. Este vorba de Scriitorul Vasile Vasilache, plasat într-un colţ de sală, al cărui magnetism l-am simţit deîndată. Pictat în 1966, anul în care romancierul basarabean îşi publică Povestea cu cocoşul roşu, tabloul – realizat în gama negrului, cu varii nuanţe, una mai întunecată decât alta – înfăţişează un ins profund interiorizat, cu vagi trăsături orientale, impenetrabil ca un agat negru. Brusc, jovialul personaj al lumii literare, pe care l-am cunoscut îndeaproape pe durata ultimelor două decenii, mi s-a arătat într-o cu totul altă lumină. Pe chipul scriitorului (în 1966, Vasilache tocmai împlinise 40 de ani) maestrul M. Grecu surprinde pecetea destinului – la scurt timp după apariţie Poveştii…, autorităţile sovietice ale epocii declanşează o adevărată campanie de linşare a prozatorului, campanie culminând cu articolul lui Ivan Racul şi Valeriu Senic, „Cu povestea nu se glumeşte”, din Comunistul, după care „glumeţul” autor nu a mai putut publica nimic vreme de 17 ani interminabili „ai vacilor slabe”, până prin 1983, când vede lumina tiparului – cu o prefaţă de Aureliu Busuioc – volumul de povestiri Elegie pentru Ana-Maria.
Am s