Generaţia de protestatari care ocupă de nu ştiu câte duminici la rând kilometrul zero al democraţiei (şi carosabilul) din centrul Bucureştiului se bucură, cum vedem, de simpatia şi aprecierea şi a „dreptei”, şi a „stângii” şi ale mass-media şi a societăţii civile de pe la noi. Portretul standard al celor câteva mii de manifestanţi arată cam aşa: tineri, frumoşi, educaţi, instruiţi, familiarizaţi cu mesajele, cu ideile serioase, profunde, de pe reţelele de socializare. Sunt în genere nişte spirite cu mintea deschisă, ascuţită, greu de aburit cu minciunile gogonate ale politicienilor. Ce fac ei nu e o revoltă clasică, vehementă, virulentă. Sunt nişte manifestanţi paşnici (cu excepţia lunetei ministrului Culturii, lunetă care s-a crăpat, nu-i aşa, singură!).
Noi, ăştia mai bătrâni, mai îndoctrinaţi, mai osificaţi în raţionamente, care am apucat să învăţăm alfabetul şi pe cel latin, dar şi pe cel chirilic introdus în şcoală o dată cu sosirea Armatei Roşii eliberatoare, trebuit-a să ne hrănim cu teoria infailibilă de la Vladimir Ilici, citire, cum că revolta sau revoluţia proletariatului nu pot izbucni decât în veriga cea mai slabă a sistemului capitalist. Noroc mare, în celebrul Octombrie ‘917, că veriga asta slabă, coaptă pentru revoluţie, s-a întâmplat să fie taman Rusia ţaristă. Tătucul bolşevismului a putut astfel să demonstreze practic cum, unde şi în ce împrejurări poţi face o revoluţie învingătoare. De-aici încolo, toate păcatele acestei lumi bune, toate dramele societăţilor de secol douăzeci ni se trăgeau după Lenin şi Stalin, apoi după Ceauşescu, Jivkov, Gomulka şi ceilalţi, de la capitalismul muribund şi exploatator şi toată nădejdea şi fericirea lagărului socialist urmau să ne vină de la teoria revoluţionară a celor patru mari titani ai învăţăturii marxist-leniniste. De prin vest mai treceau peste fruntariile comuniste comentarii că nici socia