Avem tendinţa de a nu preţui nimic din ce-i al nostru dacă nu vine mai întâi cineva străin să spună că e valoros. Pe aceeaşi direcţie, ce vine de ”afară” e, din principiu, mai bun decât ce avem noi, ce fac şi ce produc alţii e mai interesant şi mai valoros. Această modestie exagerată prin care ne uităm mereu în gura altora este explicaţia felului cum ne abandonăm valorile, creaţiile, oamenii de valoare doar pentru că provin din România. Celebra sintagmă biblică ”Nimeni nu-i profet în ţara lui” se aplică dramatic în România, însă nu doar pentru persoane, ci şi pentru valorile naţionale. Mai ales după 1990, am fost cuprinşi de o furie a ”internaţionalizării”, atât din punct de vedere material, cât şi cultural. Singurele haine bune erau ”din străinătate”, iar singurele valori culturale meritorii tot de acolo. Brusc, muzica românească nu mai era bună, la fel nici tradiţiile noastre, portul popular era ruşinos şi ”de la ţară”, iar blugii şi hiturile disco (sau alte stiluri) aveau monopol. A fost nevoie ca designeri străini să descopere ia românească, care de altfel mai fusese în vogă în anii ‘70 în Franţa, pentru ca să descoperim şi noi că avem un port popular nemaivăzut, a cărui stilizare poate fi generatoare de haut couture pe podiumul modei de oriunde din lumea asta mare. Dar, mai întâi, trebuia să ne spună acest lucru altcineva, pentru că atunci când au spus-o românii iubitori de frumos nu i-am băgat în seamă. Ce tot stăm şi aşteptăm să ne descopere alţii Maramureşul, ia, folclorul, mâncarea, meşteşugurile, pesiajele de basm, ca să începem să le preţuim? Nu erau la fel şi înainte să se minuneze străinii de ele? De ce nu avem mândria şi puterea să ni le preţuim şi singuri, fără ajutor şi îndemn din afară? Scriitorii sau compozitorii români sunt mari numai dacă sunt apreciaţi de străini şi vin cu patalamaua din Occident, altfel nu-i bagă nimeni în seamă. Cercetătorii