Cum recunoaştem buna poezie? De exemplu după cum urmează: buna poezie te îmbie la citit şi la a scrie deopotrivă (când eşti şi tu, cititorul, unul care scrie)...
Recent, poetul, traducătorul şi universitarul (fost ieşean, bucureştean între timp) Gabriel H. Decuble a publicat al treilea volum de poezie, cu un titlu parcă ales în ciuda cititorului sau care este măcar, recurgând la o vorbă nemţească, gewöhnungsbedürftig (care, adică, cere să te obişnuieşti cu el): the înd (Cartea Românească, 2013).
După Epistole... şi alte poeme (Editura T, 2001) şi eclectica (Cartea Românească, 2007), această a treia carte de poeme vine ca o confirmare cu magna cum laudae a ceea ce anunţaseră respectiv promiseseră din plin primele două, anume că avem de-a face cu un poet nu doar cult (nu e nimic pleonastic în această afirmaţie, câtă vreme mediul academic colcăie de universitari semi-docţi ori cvasi-inculţi...), ci şi cool, unul care cu the înd nu doar că a depăşit eclecticismul etalat chiar programatic în cartea a doua, ci oferă iubitorilor de literatură adevărată un volum pe cât de unitar, pe tot atât de strălucitor stilistic, parcă scris dintr-o singură mare răsuflare inspirată şi citibil ca atare, deci tot dintr-o răsuflare, uşurătatea curgerii versurilor necăutate, dar bine găsite dând măsura unui poet matur cu „băieţelul care am fost” (versul de deschidere din poemul lipsind mereu de-acasă) vătămat, dar viu înlăuntrul lui...
Desigur, fiindu-mi prieten poetul, neprietenii noştri ar putea crede că fiecare cuvânt de apreciere doar prieteniei i se datorează, şi nu sincerei convingeri că lectura acestui volum înălţat cap-coadă pe titluri „în gerunziu”, de la abolind gravitaţia până la zburând cu păsări măiastre şi finalul the înd te umple cu dor de poezie, de adevăr şi viaţă, lăsând în urmă în cititorul scriidornic spin(-)ul poeziei.
În spaţiul îngust al aceste