În  ultima vreme în Europa se răspândește o îndoială cu privire la destinul comun al țărilor europene. Cred că este un sentiment profund greșit. Unul dintre marii oameni ai Europei, Nicolae Titulescu, spunea că “soarta este  opera celor tari și scuza celor slabi”. Noua Europă, bazată pe egalitatea statelor și construcția tratatelor care le leagă într-o formidabilă întreprindere comună de progres și dezvoltare a fost opera unor politicieni de mare forță și viziune. Retrogradarea Europei într-un ansamblu fârămițat de state cu vocație națională, dar putere nesemnificativă în lumea globalizată a marilor puteri economice și militare este obiectivul unor politicieni slabi, capabili de populism, dar incapabili de construcție. România zilelor noastre continuă un parcurs european al decalajelor dureroase dintre ce s-ar putea și ce se face. Europa ține discursuri despre valori, dar măsoară instituțiile prin faptele lor. Sună a predică, însă trebuie ca odată ș-odată să iasă din istoria noastră “petele negre” acumulate în instituții greoaie, costisitoare dacă nu și inutile. Disperarea neâmplinirilor nu vine doar din lipsa de eficiență, ci și din repetate eșecuri ale unor promisiuni de civilizație europeană adusă și instalată în România și imediat batjocorită de aceleași nestârpite năravuri: permisiunea fraudei, lipsa de răspundere și “ce-mi iese mie acum”, iar nu ce dobândesc prin merit și muncă.

Sentimentul de zădărnicie a efortului e acum foarte prezent și el este cel mai des motivul ce-i face pe atât de mulți români capabili să ia drumul străinătății.

Miezul identitar românesc cu care pe bună dreptate ne mândrim ar trebui să fie cât mai european, adică mai ordonat, mai dornic de disciplină, mai respectuos de școală și cultură, într-un cuvânt mai educat. Nu e deloc obligatoriu ca spațiul individului și afirmarea lui neângrădită să fie în război cu colecti