Dacă, timp de secole, rațiunile ştiinţei şi cele ale spiritului s-au aflat la poluri opuse, în cel mai bun caz cei doi „adversari” ignorându-se reciproc, de ceva vreme se respiră un aer diferit: cercetarea ştiinţifică şi-a schimbat strategia şi invadează tot mai des universul spiritualităţii.

Cel mai probabil, anticii yoghini şi învățații budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experiențele din practica Zen, unii încercând să evite abstracțiunile filosofice şi să ofere informații detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiință şi meditație. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiința – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credințele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiință.

Totuşi, viziunea neuroştiințifică şi cea budistă asupra universului sunt destul de diferite. Budiştii cred că sfera psihică şi cea fizică au o influență egală asupra realității; cum ar veni, acele construcții mentale pe care ştiința le consideră imaginare sunt pentru budişti reale şi perceptibile. Pe de altă parte, neurocercetătorii sunt materialişti: cred că mintea nu poate fi separată de circumstanțele fizice care i-au dat naştere. În acelaşi timp, ceea ce budismul are de oferit neuroştiinței – care abordează creierul din exterior, dintr-o perspectivă „obiectivă” (sau „la persoana a treia”, cum ar spune discipolii lui Buddha) – este o modalitate de a cerceta conştiința dinăuntru, la prima mână.

La ora actuală, există mulți neurologi care consideră că şi neuroştiinţele au propria lo