În anul 2005, Rafael Vago, profesor universitar la Universitatea din Tel Aviv, se afla la Rădăuţi cu prilejul unui seminar despre Holocaust. Oaspetele arăta că pentru a ajunge la Holocaust este nevoie de patru etape.

Prima etapă viza „alteritatea”, adică identificarea celuilalt ca fiind „altceva”, pe criterii de rasă, religie, orientare sexuală, alteritatea îmbrăcând toate formele marginalizării. Pertinent, cu un discurs electrizant, profesorul Rafael Vago sublinia că după identificare începe excluderea celuilalt şi, analizând acest proces, se întreba retoric de câte trenuri şi de câte ziare este nevoie pentru ca istoria Holocaustului să se repete. Printre participanţii la seminar se afla şi Benno Uscher, un domn distins, cu alură de aristocrat, care asista cu discreţie la eveniment, nedorind parcă să atragă atenţia asupra sa în niciun fel. Era discreţia întruchipată. Avea pe atunci 75 de ani, vârstă pe care nimeni nu ar fi putut-o bănui. Natura fusese atât de generoasă încât Benno Uscher părea mai tânăr cu vreo douăzeci de ani. Vigoarea nu emana doar din statura atletică. Gesturile precise, vocea cumpătată îi dădeau un aer aparte, fără artificii sau pedanterii gratuite. Benno Uscher era cunoscut în Rădăuţi îndeosebi pentru lucrările dentare executate ireproşabil. Puţină lume ştia că posedă şi o cultură impresionantă, pentru că nu avusese niciodată timp (ori nu-şi dorise) să-i impresioneze pe alţii cu ceea ce ştia. Locuia într-o casă veche pe strada 1 Mai, devenit un loc menit parcă să replieze în timp paşii trecătorului, purtându-l într-o lume tăinuită, cu tradiţii aşezate în chenarul zilelor apuse. Nu oricine poate decripta valoarea unui timp trăit. Benno Uscher era printre ultimii evrei din Rădăuţi care mai puteau face dovada diversităţii culturale rădăuţene. În fiecare localitate există oamenii care deţin secretele locului. Benno Uscher dădea impresia