Dacă e să scriem adevărul, artistul e, în imaginaţia vie a poporului, omul politic perfect. Ştie să se prefacă ca nimeni altcineva, are gura bogată şi aurită, e obişnuit cu drumurile lungi precum câinele cu fuga, are un capital de simpatie de invidiat şi, deasupra acestui cumul de trăsături favorizante, e, vorba ceea, sluga preaplecată a publicului.

Scriam săptămâna trecută că unele din emblemele cântătoare ale spiritului popular au apucat-o pe drumul aurit ce duce către oraşul de smarald al politicii. Nu reluăm punctul de vedere exprimat cu respectiva ocazie, ci ne îndreptăm atenţia asupra juniorilor care s-au încumetat să urmeze tradiţia înaintaşilor şi să calce apăsat pe urmele înaintemergătorilor.

Capitalismul de cumetrie care a fost implementat cu succes pe piaţa autohtonă a presupus, înainte de toate, o redimensionare a ambiţiilor personale. Graţie proverbialei generozităţi a românului, mereu dispus să confunde notorietatea cu priceperea, discul de platină cu flerul politic şi ritualurile de trecere cu abilitatea administrativă, unele din păsările măiastre ale neamului şi-au câştigat cu surle şi trâmbiţe locul la clasa business a politicianismului. Ce au făcut în calitate de aleşi ai neamului se cam ştie: un glorios nimic. Nu tu iniţiative legislative notabile, nu tu moţiuni, nu tu luări de cuvânt. Aterizaţi în instituţii în care meşteşugul de a tăia frunze la câini a fost ridicat la rang de sport naţional, oamenii recomandaţi de voce şi de talent au strălucit prin discreţie şi mutism. Aşa se face că zestrea lăsată tinerimii cu ie, bundiţă şi iţari s-a transformat rapid în capital de imagine negativ. De unde aveau în faţă-le prospectul strălucitor al unor activităţi lucrative şi lipsite de efort, juniorii muzicii populare s-au văzut nevoiţi să o ia de jos şi să-şi croiască pârtie cu coatele pentru a căpăta ceea ce seniorii luaseră de-a gata. @N_P