S-a întâmplat recent, la un spectacol cu „Carmen” de Bizet, chiar pentru rolul titular, în care a fost distribuită mezzosoprana Sorana Negrea.

Sigur că tinereţea este un atribut important pentru etalarea curajului de abordare a personajelor arhetipale, la care experienţa scenică şi mentală, maturizarea sunt indispensabile. Contrapunerea celor două aspecte antagonice dă întotdeauna naştere la controverse dar, până la urmă, de ce să nu primeze cutezanţa? Mai ales că Opera trebuie să-şi îndeplinească şi rolul de formator, îndeosebi din pricina penuriei de voci cu care se confruntă şi a limitelor financiare care nu-i permit prea des „importul” din afara graniţelor Bucureştiului. Diversitatea distribuirilor este şi ea o necesitate. Aşa au gândit, probabil, şi cei responsabili, când au aruncat-o pe Sorana Negrea în... groapa cu lei.

Juna artistă are o timbralitate potrivită pentru rol, o voce agreabil îmbrăcată în armonice, care oferă o bună prezenţă sonoră în sală. Este muzicală şi surprinzător de dezinvoltă în scenă, dacă mă gândesc că vorbim despre un debut într-un personaj major, plin de variate atitudini şi contradicţii, la care totul contează, de la siluetă la mişcare, de la glas la colorizări. Le-a avut aproape pe toate. Poate cel mai bun moment în care a oferit nuanţări a fost aria cărţilor din actul al III-lea, dificil moment introspectiv şi de adânci reflecţii. Sigur că emoţia debutului a fost prezentă, Habanera a sunat întrucâtva timid, cameral, în Cântecul gitan s-a arătat reţinută, rezervându-se pentru pasajele şi mai solicitante ce au urmat. Sorana Negrea a sporit pe parcursul spectacolului în siguranţa prestaţiei, perfecţionările trebuind să vină din rotunjirea şi focalizarea acutelor (acelaşi Cântec gitan din actul secund şi duetul cu Don José din cel ultim), ca şi din omogenizarea pasajului inferior al registrului vocal (dansul cu castaniete).