În copilăria și adolescența mea, când mă smiorcăiam la maică-mea să-mi dea bani pentru câte un film, uneori, îmi răspundea agasată: “Mai stai și fără film, că, pe vremea mea, vedeam unul pe an; ne ducea școala cu rândul, în Săptămâna Mare, la <>”.

Ceea ce îmi spunea maică-mea era întru totul real. În vremurile de demult, unii profesori făceau raiduri prin cinematografe și vai de elevul care călca pe bec și era de capul lui, fără părinți, la vreun film. Tinerii de azi ar bufni în râs, auzind de asemenea restricții.

Că așa stăteau lucrurile o dovedește și un articol publicat în săptămânalul ploieștean “Tribuna – culturală, socială, politică și informativă” din 17 februarie 1941, intitulat “Sfântul control”. “Autoritățile polițienești au început un riguros control asupra elevilor de școală (sic!) la toate cinematografele”, aflăm din prima frază a articolului. Și auziți blestemăție: “… s-au găsit școlari și școlărițe, cari lipseau de la orele de cursuri și își petreceau timpul la spectacole”. Așadar, două delicte dintr-o dată: chiulul și frecventarea „spectacolelor”. Are dreptate cerberul disciplinei școlarilor și școlărițelor: “Faptul arată multe lucruri pe cari numai cei care n’au vrut să le vadă nu le-au văzut. Mai întâiu, pentru că elevii se duceau la spectacole chiar în timpul orelor de școală, [ceea ce] însemnează că școlarii de azi sunt complect lipsiți de simțul datoriei și al răspunderii și înțeleg să fie de capul lor”.

De acord cu autoarea articolului, Stella Stănescu: chiulul înseamnă lipsa “simțului datoriei și al răspunderii”, ceea ce trebuie combătut. Dar, în concepția autoarei articolului și a educatorilor de la mijlocul veacului trecut, însuși mersul la spectacole (și la teatru?) era un păcat de neiertat: “Apoi, frecventarea spectacolelor de către tineretul școlar arată că acesta știa până acum că n’are de ce să se t