Privit din afară, discursul criticii de artă ar putea să se arate drept unul paşnic sau conciliant. Să fie oare acesta scutit cu totul de parti-pris-uri, de virulenţă şi contondenţe? Putem vorbi despre inocenţă şi dez-angajare în critica exersată astăzi? Evidenţele par să contrazică realitatea unei critici „pure”, echidistante, eliberată de orice interes. Sirenele modei, politicii, economiei, comerţului îi dictează de multe ori argumentele şi limbajul, reglându-i insidios atât tonalitatea, cât şi intensitatea intervenţiilor.
Vrând-nevrând, critica de artă urmează, în linii mari, traseul ideologiilor dominante. Ea vizează fie raporturile verticale, stratificate, de putere (conducători/ conduşi, elită/ mulţime, bogaţi/ săraci), fie geometria orizontală a opţiunilor politice, orientate când spre azimuturile „dreaptei”, când spre cele ale „centrului” (ocupat, se zice, de oportunişti şi de indecişi), când spre largul evantai de poziţii „stângiste”. Prima privilegiază „autonomia artei” (acel scrupul idealizant invocând „gratuitatea” acesteia), calităţile estetice ale operelor şi ierarhiile dintre artişti - dacă sunt justificate de merit şi de valoare. Într-o atare optică, arta este făcută să placă, să ofere publicului întreg confortul răgazului contemplativ. „Centrul” este locul favorit al eschivelor diplomatice, al replierilor funcţie de bătaia vânturilor şi a conjuncturilor politice. „Stânga”, în schimb, face invariabil apologia acţiunii, a situării în cotidian şi a participării artistului la viaţa cetăţii. Ce rezultă dintr-o atare dispunere? Estetism şi „plaisirism” - pe de o parte; neutralism şi oportunism, la mijloc; activism şi politizare - la extrema opusă.
În majoritatea cazurilor, desconsiderarea şi atacurile sunt reciproce. Dreapta este socotită elitistă şi conservatoare, impunând propriile criterii de producţie, expunere şi promovare ale operelor